Autori și translatori în limba Română

L
o
a
d
i
n
g
.
.
.

Bine ați venit la Panteonul Traducătorilor

Un panteon? Alt panteon?
Au ne lipseşte în spaţiul electronic un hall of fame, un panteon al traducătorilor literari români? Îi avem? Şi dacă îi avem, îi ştim? Şi dacă îi ştim, îi preţuim?
Nu ştiu o altă limbă unde – mai din sărăcie, mai din sentimental aparţinerii la o cultură mică, mai ca refugiu de la cătuşele pe care comuniştii le puneau creatorilor, sau pur şi simplu din patimă oarbă pentru cuvinte - să se regăsească atâtea nume ilustre de scriitori între traducătorii literari. Citiţi şi, dacă nu ştiaţi, minunaţi-vă!
Anton Bacalbaşa, A.E. Baconski, Lucian Blaga, Ion Caraion, Nina Cassian, George Călinescu , George Coşbuc, Nichifor Crainic, Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Dinu Flămând, Gala Galacion, Radu Demetrescu Gyr, Şt. O. Iosif, Udrişte Năsturel, Miron Radu Praschivescu, Ion Pillat, Marin Preda, Ion Heliade Rădulescu, Radu Tudoran, Mircea Vulcănescu, etc, etc, etc, alcătuiesc o prea grăbită şi tare incompletă listă de corifei literari cari şi-au rupt din timpul lor de creaţie pentru a ne aduce minunile literaturii universale nouă, celor născuţi sub blestemul minor şi încântarea majoră a limbii române.
Atenţie, însă!
Acest “site” nu se adresează acestor mari, acestor extraordinari traducători români din alte limbi. Gândim să îi aşezăm aici, în această “cavernă”, la locul lor cel meritat pe retroversioniştii literaturii române, pe cei care au trudit – fără iluzii de înavuţire sau năzuinţe de fală - să traducă din limba română cătră alte limbi. Dacă traducători avem câtă frunză şi iarbă, mult mai puţini sunt retroversioniştii români de calitate. România, vă aduc aminte, a fost vreme îndelungată un lagăr închis cu un brâu de sârmă cu mărăcini, păzit la hotare cu AKM-uri ce vorbeau şapte limbi şi ruseşte şi cu câini lup cari muşcau din carnea “duşmanilor poporului”. În tot acest timp românii au trăit captivi în subconştientul ucigaş al unui dictator comunist după altul. Profesionişti dintre aceia cari ar fi putut să se dezvolte lingvistic, să domnească peste vreo limbă, şi să producă minuni de retroversiune, nu au avut voie să circule prin lume, şi nu au putut să se aşeze pe alte meleaguri. Iar o bună retroversiune - doamne, să ne ierţi - nu o prea poate face decât cel ce trăieşte în mijlocul limbii înspre care traduce.
Două lucruri sunt, deci, trebuincioase pentru a intra în acest panteon, în acest hall of fame, al retroversioniştilor. Întâi trebuie să fii român care traduce cătră altă limbă. Mai apoi, e morţiş să fi făcut de-adevăratelea o treabă cu totul şi cu totul de ispravă. Şi, zicând aceasta, degrab trebuie să cădem la învoială că şi un criteriu şi celălalt sunt pricini de amarnică scărpinătură în creştet.
Căci, luându-le pe rând, ce înseamnă a fi român? Era marea doamnă a literelor Henriette Ivohne Stahl – care şi-a tradus parte din operă în limba franceză - româncă, sau franţuzoaică? Ce facem cu Christian Schenk care, de exemplu, ne zice limpede şi apăsat că s-o fi născut el în România, dar că el e neamţ? Adrian George Săhlean e actualmente cetăţean al SUA, şi rezident al Bostonului. Mai e român? Cât despre autorul acestor rânduri, după ce că e grec după mamă, a mai fost şi despuiat de cetăţenia română... Am hotărât, deci, noi înde noi că vor putea intra în acest panteon cei ce au fost născuţi în România, cari au vorbit limba română de la naştere, sau cari au avut, măcar la un moment dat, cetăţenie română.
Şi mai greu este să aplici pricina valorii traducerilor. Mi-a ajuns la urechi, de-o pildă, cum că un român rătăcit prin Norvegia l-ar fi tradus pe Eminescu în limba norvegienilor. Aşa o fi, şi nepieritoare preţuială lui, dar cum să fac eu, nevorbitorul şi neînţelegătorul de norvegiană, să ştiu - l-a tradus oare bine? Nu, nu bine... L-a tradus foarte bine, ca să merite să fie admis în panteon? Curge Eminescu în limba fiordurilor? E perfect, rotund, cristalin, şlefuit ca un diamant, ca în original? Rămâne norvegianul cu inima strânsă de bucurie când îl citeşte? Pentru astfel de judecăţi va trebui să apelăm la oameni de literatură al căror nivel lingvistic este nativ, iar rezultatul va fi, vrând nevrând, subiectiv.
Să-ţi dau, iubite cetitoriule, un exemplu pe dos. Eu am citit “Povestirile din Canterbury” întâi în original, apoi în traducerea lui Dan Duţescu, apoi din nou în original. O spun cu frică în suflet, căci mă aştept ca vreo două duzini de anglişti de vază să mă alerge prin spaţiul electronic cu bâte, coase şi securi: traducerea magistrului Dan Duţescu e mai... frumoasă, mai zemoasă, mai picantă decât originalul... Ei bine, acesta este nivelul la care trebuie să se ridice o retroversiune pentru ca autorul ei să fie introdus în acest panteon.
Aşa că, iubite cetitoriule, dragă frate întru pârdalnica şi păguboasa aventură a literaturii, aşteptăm sugestiile tale - cele bine cumpănite - pentru introducerea retroversionişilor în acest panteon.

L
o
a
d
i
n
g
.
.
.